joi, 7 martie 2013

Scriu, deci exist

Cartea Românească pregătește apariția romanului intitulat O telenovelă socialistă. Romanul, care s-a tot scris în mine timp de douăzeci de ani face parte dintr-un proces de auto-analiză (lacaniană), prin care am încercat să înțeleg de unde vin, încotro mă îndrept, care este universul în care m-am format și ce efecte a avut trecutul asupra prezentului.
O jumătate de viață mi-am petrecut-o în comunism, cealaltă jumătate în capitalism, prin urmare înțelegerea de sine s-a transformat și în înțelegerea comunismului, așa cum l-am trăit eu.
Mai multe fragmente au apărut în foileton în Ziarul Financiar, vedeți linkurile de mai jos:

Ziarul Financiar, foileton I

Ziarul Financiar, foileton II

Aici un mic fragment spre degustare:


Prietenul meu, nebunul
Când m-am întors din Uniunea Sovietică, m-am împrietenit cu Moarţi. Marcel, pe numele lui adevărat, după cum aveam să aflu mai târziu, era nebunul blocurilor. Toate blocurile aveau nebunii lor, dar blocurile noastre erau speciale. Toţi se temeau de Marcel, pentru că se zicea că avusese mai multe tentative de sinucidere. Gemenii jurau că îl văzuseră făcând sex cu o găină. “De ce altceva ar creşte cineva o găină la etajul patru al unui bloc comunist?”, mă întreba, retoric, Buci. Fratele lui, Buci, zicea că îl văzuse cum aducea în scara blocului căţelele din curtea Spitalului de copii, numai pentru a le băga micul lui penis între picioare. “Le-o trage la căţeluşe”, exclamau Gemenii deodată, mimând actul sexual dintre Marcel şi căţeluşa Lola, aplicând cu prea multă convingere acţiunea asupra aceluiaşi patruped, până când bătrâna potaie a blocului nostru schelălăia şi o lua la fugă pe după tomberoanele de gunoi. Gemenii lansaseră şi zvonul că Moarţi, după cum îl porecliseră chiar ei, face sex cu maică-sa. “Ce greţoooos”, se uitau unul la altul vădit încântaţi, şi, de data asta, mimau unul cu celălalt ipotetica interacţiune între Moarţi şi tanti Roza. “Da, mami, bine, mami, vino, mami, dă-mi-o pe la spate, mami!”. Se pălmuiau peste fund şi râdeau amândoi ca proştii.
Abia după ce am devenit prieten bun cu Marcel, poate şi pentru a le face în ciudă Gemenilor, am aflat că exista puţin adevăr în toate aceste legende. Fusese într-adevăr internat “la spitalul 6″, cum era cunoscut spitalul de boli psihice al oraşului. Marcelino, cum l-am alintat eu de-atunci, îşi amintea de spitalul de nebuni ca de cel mai frumos loc din întreaga lume. “Acolo m-am îndrăgostit pentru prima oară în viaţa mea. A venit noaptea peste mine în pat şi mi-a pus mâna pe gură, după care mi-a spus: Pot să mă culc cu tine în noaptea asta? Eu n-am zis niciun cuvânt, nici nu respiram, că mi-era şi frică şi-mi era şi penisul umflat ca o roată de bicicletă. Ea era o unguroaică mică şi drăguţă, care mi-a povestit toată noaptea. Mama m-a închis aici că zicea că-s nebună. Da’ taică-mi-o vitreg se băga în mine de fiecare dată când ea era plecată de-acasă. Aici mi-e cel mai bine. Mă fac nebună să nu mă mai duc acasă, să nu-i mai simt mirosul, respiraţia şi palmele jegoase cum îmi umblă în chiloţi. Numa’ noaptea mi-e frică. Nu pot dormi singură. Pot să dorm cu tine? Eu n-am zis nimic, am tăcut şi mi-am îndoit scula într-o parte, să nu o simtă, iar ea s-a cuibărit lângă mine. Şi apoi în fiecare seară, după ce se dădea stingerea, dormeam împreună, ţinându-ne în braţe. Până când m-au externat. Acum aş face orice ca să ajung iarăşi acolo, la ea. Să o simt cum se strânge lângă mine şi cum tremură noaptea şi să o mângâi pe degete şi să se liniştească”. De aceea, cred, pe Marcel îl treceau crizele de nervi la şcoală, când se urca pe bancă, şi cucurigea ca un apucat. Diriginta chema salvarea, îl legau în cămaşa de forţă, iar el se lăsa dus, cu un zâmbet larg pe buze.
Dar, în timp ce jucam avioane pe hârtie, şi îl urmăream pe Moarţi cum desenează cu migală pătrăţelele, destul de previzibil după aşezarea în pagină, mi-am dat seama cât de puţin adevăr era în ceea ce spuneau copiii de la bloc despre el. Cu coada ochiului vedeam găina, care creştea cuminte pe balcon, fără să fie abuzată, ci îngrijită cu mare drag pentru că făcea ouă mari, brune şi pentru că era singura sursă de hrană a familiei. Iar bietul Marcelino Colombino, cum am ajuns să-l strig, nu făcea decât să hrănească toţi cânii vagabonzi din cartier, atunci când, din când în când, reuşea să fure bucăţele din papara maică-sii, pe care o pitea în ghiozdanul de şcoală, făcut tot de ea dintr-o geantă verde, în care fusese cândva o mască de gaze. “Bobby”, îmi zicea, pentru că numai el ştia de numele ăsta al meu, “ăia îmi arătau tot felul de fotografii, ca nişte pete de cerneală şi-mi tot cereau să le spun primul cuvânt care îmi vine în minte. De fiecare dată le-am spus tot pizdă. Pizdă, pizdă, pizdă! Dacă mă întrebau de ce zic acelaşi cuvânt, le explicam că e cel mai vechi cuvânt dacic. Direct între brânză, barză şi viezure e pizdă. Cum poţi să-ţi dai seama? După miros! Apoi m-au pus să desenez o imagine cu mine, cu mama şi cu tata. Pe mama am desenat-o stând în patru labe, ţinându-se cu mâinile de calorifer, şi pe tata în spatele ei, sprijinit cu burta pe fesele ei mari. Şi pe mine m-am desenat, stând în tocul uşii, privindu-i şi masturbându-mă în timp ce ei se acuplau. Aşa că mi-au prelungit şederea la periculoşi, iar nopţile, singurele nopţi când puteam dormi, numai după stingere, imediat ce Lora venea şi se strecura lângă mine, deveneau calme şi calde. Atunci am fost fericit!”. “Distrus!”, strigam eu, lovindu-i capul avionului, undeva pe la “J5″ şi privindu-l cu drag pe Marcelino. La scurt timp Marcel s-a aruncat de pe blocul cu zece etaje şi o pisică neagră a venit şi i-a mâncat creierul.
Interludiu de basm: Enervanta Albă ca zăpada
Finule, vreau o poveste despre un copil orfan. Păi toate sunt despre copii orfani! Atunci una despre un orfan care nu e ca ceilalţi orfani. Un orfan enervant!
Albă ca zăpada era o tipă enervantă. Nu e de mirare că mama ei vitregă nu o putea suporta. Era o adolescentă închipuită, înfumurată, preocupată de pitici şi de propriul ei aspect. Toată ziua stătea şi se privea pe sine în fântână. “Are pitici pe creier”, spunea maică-sa vitregă, o femeie de treabă, care lucra îngrijitoare, adică femeie de serviciu, la fabrica de antibiotice din oraş. Tatăl fetei, puţin cam autoritar şi absent din educaţia tinerei, o lăsase în seama acestei tovarăşe de nădejde, care avusese o experienţă nefericită într-o căsătorie anterioară, cu un tovarăş de joasă speţă, alcoolic şi neadaptat cerinţelor societăţii socialiste, avansată spre comunism, care a şi ajuns transfug în Occident, în prezent sculer-matriţer la fabrica Volkswagen din Refege.
Tovarăşa mamă vitregă nu o suporta Albă ca zăpada şi pentru că fata, după ce devenise adolescentă şi îşi descoperise sexualitatea, invita tot felul de prinţi pe la ea pe acasă, ca să se uite, vezi Doamne, împreună în oglinda maică-sii. Ceea ce pe femeie o enerva destul de tare, deoarece, în urma vizitelor diverşilor prinţi şi prinţişori, rămâneau urme de degete pe oglindă, iar mama trebuia să frece mereu sticla, ca să devină imaculată, fiind o perfecţionistă a curăţeniei. Aşa îi plăcea ei, să aibă o oglindă mereu curată în dormitor, să nu se vadă tot felul de labe pe luciul unde se vedea pe sine şi pe soţul ei în plină activitate erotică. Dar Albă ca zăpada, care ducea o viaţă destul de promiscuă, explorând intens nou descoperita ei sexualitate, la un moment dat se zvonea chiar că ar fi trăit împreună cu şapte pitici, în al căror pat dormea – imaginaţi-vă, în fiecare seară, pe rând, în patul altui pitic – nu dădea doi bani pe educaţia mamei vitrege şi nici pe curăţenia specifică unităţilor socialiste de prelucrare a produselor farmaceutice. Albă ca zăpada ar fi putut să doarmă şi în patul ei, dar nu voia. Pur şi simplu voia să îşi exploreze sexualitatea. Şi să îi exploateze, cât se putea, pe pitici. Dar, pentru că şi piticii o exploatau pe ea, toată lumea era mulţumită. Doar mama vitregă era nemulţumită. Poate că era puţin invidioasă, dar susţinea că Albă ca Zăpada era nesimţită, pentru că, deşi putea să doarmă în patul ei, prefera să se lăfăie pe toate cele şapte paturi ale celor şapte pitici. “Şi ăştia, săracii”, zicea maică-sa, “dorm pe unde apucă. Pe jos, prin oale, prin cada de baie. Dacă tot trăieşti cu şapte pitici, care se pricep să facă tot felul de lucruri prin casă, unul e meşter, altul e bun la cioplit, altul la dat cu ciocanul, atunci măcar să-ţi facă şi ţie un pat, separat, ce mama mă-sii!”, adăuga, nesatisfăcută, mama fetei.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire