duminică, 22 mai 2011

Rebreanu plus Freud, egal Marta Petreu


Primul roman publicat de Marta Petreu (Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Polirom, 2011) este scris cu aceeași tăietură crâncenă de verb, ca și toate celelalte scrieri ale poetei și eseistei clujene. De fapt, indiferent dacă publică studii sau lirică, și acum, iată, proză, Marta Petreu o face cu o brutalitate tandră, imposibil de ignorat.
Romanul, care are loc în peisajul trist al Câmpiei Transilvane, într-un sat înconjurat de dealuri golașe, nu are nimic din spațiul mioritic blagian și nici din idilicul Ardeal rebrenian. Desigur, există un mare pericol atunci când ești scriitor ardelean și amplasezi o narațiune romanescă într-un context rural. E inevitabil să fii comparat cu Rebreanu, a cărui evocare apare chiar din incipitul romanului, respectiv blestemul Lodovicăi adresat fiului ei nerecunoscător: Adio, până la a doua venire. Dar Marta Petreu face acest lucru programatic, pentru că, dacă Rebreanu l-ar fi citit pe Freud ar fi fost capabil să scrie “Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului”. Cu toate acestea, deși acțiunea are loc “la țară”, totul se petrece cu referire la scena primordială psihanalitică, general umană, care depășește limitele de timp și spațiu, astfel se universalizează.
Pentru că acolo, în Cutca, pe câmpia Someșului, în istoria unei familii de țărani, se duce bătălia pe viață și pe moarte dintre părinți și copii. Acolo este câmpia Armaghedonului cotidian, unde se luptă Binele și Răul, luptă neîncheiată de milenii, bătălie care s-a dus înaintea noastră și se va duce și după ce noi nu vom mai fi. Pentru că Armaghedonul pe viață și pe moarte din interiorul scenei primordiale nu se încheie după moartea părinților noștri, ci dimpotrivă, el continuă poate mai puternic, mai încrâncenat. Pe această scena primordială au loc agresiuni verbale fără închipuire (“Fute-te-ar tată-to”, le strigă Mama fetițelor ei), se consumă o ură fără margini și o răutate aproape gratuită, dar tot acolo se naște tandrețea cea mai autentică, emoțiile cele mai pure și amintirile cele mai profunde.
Dacă ar fi să compar romanul Martei Petreu, cel mai la îndemână îmi este scrisul lui Peter Esterhazy, ale cărui portrete ale mamei și ale tatălui sunt la fel de acut (și autodistructiv) autentice. Nu numai pentru că fiecare avem un “Mica” și un “Tica”, a căror relație ne-a influențat pentru eternitate propria identitate, dar fiecare putem să ne raportăm la povestea spusă la persoana întâi de autoare.
Numai că de aici izvorăște un alt pericol, pe care Marta Petreu îl eschivează cu subtilitate – și anume tentanția autobiografică. “Acasă...” nu este un roman biografic, deși Rodica Crișan, care a copilărit în aceeași câmpie Transilvană, ar putea să fie Tabita Vălean, mai ales că destinele lor se apropie până la oglindire, de la Oltcitul vechi (prietenii știu!), până la pasiunea pentru filosofie. Iar tentația devine și mai mare, pentru că Tabita este strigată “Iudă”, din pricina tenului, ceea ce o împinge să se identifice cu cel mai monstruos personaj al Noului Testament – și Marta Petreu are un poem memorabil despre “Noaptea lui Iuda”.
Cu toate acestea poveștile “rostite” de o voce narativă feminină nu sunt “poveștile cuiva”, ci sunt narațiunile unei istorii general umane, o istorie care începe înainte de război și încetează după Revoluția din 1989. Construit ca un “Bildungsroman”, “Acasă...” are în centru istoria relațiilor de familie pe parcursul a trei generații, e o istorie de familie care începe cu “Tatica”, bunicul Tabitei, împușcat de groful local în picior, pierdere a piciorului care nu îl împiedică să devină unul dintre cei mai harnici oameni din sat, și se încheie cu ziua redactării romanului.
Acesta nu este nici un “roman sătesc”, deși Marta Petreu stăpânește la perfecție dialectul someșan, și autenticitatea izvorâtă din această vorbire firească (stranie pentru o scriitoare urbană) asigură verosimilul narațiunii. Această “română de câmpie a părinților” este savuroasă până la cele mai mici nuanțe. Ea asigură coeziunea întregului ansamblu și permite conturarea uneia dintre cele mai veridice localizări din proza ultimilor ani.
Tabita, alter ego al autoarei numai până la un punct, este un copil chintesențial care trăiește într-o lume abrazivă, lipsită de emoții și sentimente, unde conflictul de pe scena primordială, dintre mamă și tată, ajunge să fie proiectat aspra tuturor relațiilor din familie. Tatăl, fanatic “străjer al lui Iehova”, moralist apreciat numai în afara familiei, este Tatăl arhetipal. La fel Maria, este Mama cumplită, care își blestemă copiii, care iubește și urăște deopotrivă, este și mama diafană, rememorată din frânturi de amintiri. Atât mama, cât și tatăl sfârșesc prin a fi victima propriul destin. Tatăl, gelos pe mamă, pe care o suspectează că l-ar înșela cu un fost iubit, moare străpuns în inimă în urma blestemelor acesteia. Iar inima împietrită a Mamei rezultă din faptul că Agustin, bărbatul ei, nu știe să râdă nici chiar gâdilat (singura reacție este aceea că îl apucă sughițul), când același “moralist” îi face soției un copil cu de-a sila, și apoi îi cere acesteia să avorteze. Pentru că acest copil este Tabita, povestitoarea se descrie ca un “copil al pedepsei și-al răzbunării”, făcut din violență și nedorit, un copil victimă a credinței într-un Dumnezeu aspru, iehovist, violent și neîndurător. În cele din urmă, din acest eșec domestic se naște și dorul de Apocalipsă și de Armaghedon, care sust așteptate să vină în anii 60, apoi în anii 70, dar nu această Apocalipsa vine, ci Apocalipsa individuală, care se produce pentru fiecare în parte, ea nu întârzie niciodată, pentru că moartea este sfârșitul lumii fiecăruia dintre noi.
Moartea este pretutindeni în acest roman, ea stă la baza întregii rememorări (“a trebuit să moară ca să îmi dau seama”) și reprezintă punctul de pornire al narațiunii însăși: “Mica e în comă. Haide acuma!”. Confruntarea cu moartea produce capacitatea de împăcare cu viața. Pierderea tatălui este descrisă într-unul dintre cele mai puternice secvențe narative pe care le-am citit, Tabita asistă la autopsierea tatălui ei într-un șopru de animale, “desfacerea” la propriu a Tatălui îngăduind “desfacerea” legăturilor dureroase cu acesta. La fel, ne spune naratoarea, “Dacă Mama nu mai e, nici somn nu mai e”, iar moartea, care este “sora noastră”, e unica împrejurare ce ne dă voie să ne trăim viața.
Narațiunea alunecă adeseori spre realismul magic al lui Marquez, și de aici apar câteva micro-istorisiri memorabile. Mica este o vrăjitoare care umblă “cu Necuratu' și cu boscoane” noaptea prin cimitir, doar cu o legătură de chei în mână, și face lucrul acesta pentru a-l salva pe fratele ei Alesandru de vrăjile unei alte femei, care îl făcuse să umble nopțile, desculț, pe urmele unui câine apărut de nu se știe unde. La fel este scurta istorie a “Savetei a lui Părăru”, care se face noaptea pricolici, de-l găseau cu fire de ață în dinți dimineața, ori povestea preotesei, care, după ce naște o fetiță ca o Ileana Cosânzeana (la rândul ei devenită o stranie prostituată-înger), nu se mai ridică din pat timp de 30 de ani.
Aici este un potențial narativ pe care autoarea nu l-a exploatat suficient, și care are merita, poate într-un alt proiect romanesc, dus mai departe. Oricum, Marta Petreu și-a asigurat cu acest roman un loc la Judecata de Apoi a romanului românesc contemporan.