Thursday, April 10, 2014

Piesa Agopian din puzzle-ul comunismului


Puzzle-ul comunismului prinde, încet, încet, contur. Cea mai recentă piesă din acest imens tablou, cu mari pete albe, ca hărțile medievale, și plin de mâzgăleli, aidoma trenurilor din depourile CFR, este volumul Scriitor în comunism (Polirom 2014) al lui Ștefan Agopian, care și-a transformat foiletonul din publicația Cațavencii într-un volum de sine stătător. Purtând subtitlul modest, „niște amintiri”, Agopian le desenează cititorilor imagini din 4 decenii de comunism.
Cartea ar fi trebuit să fie împărțită în două secțiuni distincte. Prima răspunde la întrebarea „Cum am devenit scriitor?” și a doua problematizează „viața scriitorilor în comunism”. Aceste două părți fac ca Scriitor în comunism să sune ca un motor de Trabant - în primul rând pentru că pentru că funcționează „în doi timpi”. Primul timp, ce coincide cu vremea copilăriei micului Ago, care în anii '50 este școlar, și se încheie la finalul anilor '60, când se „liberează” din armată, descrie nașterea „timpurilor noi”, de fapt primul deceniu al instaurării comunismului. Această prima parte acoperă mai bine de jumătate din corpul cărții (170 de pagini, plus povestirile de la final, încă 40), ar fi putut constitui un volum separat. Al doilea timp, după cum voi arăta mai jos, este un timp defazat, petrecut în lumea scriitorilor bucureșteni și care, regretabil, face mai mult zgomot și mai puțin literatură.
Poveștile lui Ago despre edificarea „socialismului biruitor“ au loc sub formula magică: „comunismului nu-i păsa de mine și nici mie de el”. Cea mai bună parte a volumului se subintitulează „Copilăria unui viitor scriitor în comunism”. De la copilul din găștile de pe Calea Moșilor, până la tânărul trăitor la limita parazitismului (ascunzându-se ani buni de brațul scurt al Miliției), la șomerul și negustorul de timbre ori monede, personajele lui Agopian sunt mereu savuroase și pline de haz. Lumea pe care o descrie autorul are un iz cosmopolit; aici, doi frați evrei – făcători de nasturi din brânză – se bucură de favorurile sexuale ale aceleiași armence; aici, cafegiii, lăptăresele, simigiii, sifonarii sunt obligați să mimeze construirea socialismului. Aceasta e lumea costumelor „date la întors”, a sărăcirii generalizate, în care un singur copil are bicicletă în cartier (pe care o folosesc cu schimbul toți), unde tratamentele „homeopate” socialiste mai mult ajută la îmbolnăvire, decât la vindecarea răcelii.
Comunismul e o lume de-a-ndoaselea. Norocoșii, spune Agopian, stăteau pe banii statului în pușcării, iar ceilalți inventau soluții de supraviețuire afară. Aceste tehnici de supraviețuire includ poveștile din târgul Moșilor, jocurile copiilor de-a capra mută sau hoții și vardiștii, concursurile de scuipat și colecționarea de timbre. Iar una dintre figurile tragi-comice ale acestui univers este Marioara, mama care își părăsește copilul și soțul, cleptomana care își inițiază fiul în acțiunile sale ilicite, minciuna și furtul, adevărata „artistă a supraviețuirii”. Ea are mereu la îndemână un țucal cu urină, gata să lupte cu argintul viu din vrăjile dușmancelor și ghicește în cărți vecinelor evreice. Splendoarea mizerabilă a acestei mame, care luptă în anii 50 să supraviețuiască făcând săpun de casă și gătind ciuperci otrăvite, confruntată cu un copil care se roagă seară de seară ca ea să moară, bătută de un soț, bucuros că-i fuge nevasta de acasă, e dulce-amăruie.
Un alt capitol acru-amar îl constituie amintirile din armată. Oricâte povești despre armata din comunism aș fi auzit și aș fi cunoscut, Agopian mi-a demonstrat că ele nu sunt niciodată îndeajuns. Amintirile de la „diribau”, unde sfârșește ca infirmier, sunt de o savoare ambivalentă. Ca și în viața de zi cu zi din stalinism, și comunismul lui Dej, „Iadul” armatei se transformă rapid în purgatoriu. Conduși de colonelul Geangu, cei 2.500 de militari servesc împreună o patrie pe care o urăsc la comun. Un colonel comunist face dintr-un fiu de legionar un responsabil cu propaganda, dintr-un evreu electronist un contabil și dintr-un armean, doctor. Armata prilejuiește discuții savante despre penisul păsărilor de casă (rățoiul are, cocoșul nu are), înlesnește supraviețuirea unor țigani care fac tatuaje ilegale cu inimioare și săgeți, și a unor „veselari-poponari” care se pricopsesc cu pedepse corporale, ori apariția tineri care urlă noaptea la marginea barăcilor, până vine cineva să le satisfacă nevoile sexuale.
Scriitura lui Agopian denotă un dispreț suveran față de regulile cronologiei. Amintirile sale sar peste decenii, revin la începuturi și ne retrimit la final. Povestitorul, cu nonșalanță, „sare peste” adolescență, numai pentru a-și descrie tinerețea, revenind apoi la prima copilărie. Dar, aidoma memoriei autentice, timpul său pivotează în jurul unor momente tragice, tratate ca nesemnificative, dar extrem de relevante. Dacă în prima perioadă fuga mamei devine punctul de reper, Meli, iubita din copilărie, care devine prostituată, e un al doilea punct de basculare.
Aici începe a doua parte a amintirilor, declanșate de momentul când autorul debutează cu prima povestire: „Ploi calde pe umerii noștri”. Acesta este punctul în care Ago, copilul, devine Ștefan Agopian, scriitorul. Ce îți trebuie ca să fii scriitor, îl întreabă Arșag, tatăl. Cafea și țigări! Evident că scriitorii nu trăiesc doar din atât, iar Agopian învață rapid de la Valeriu Pantazi că a fi scriitor în comunism înseamnă să „faci combinații”. Prin urmare amândoi tapează de bani Fondului Literar, prin păcălirea lui „Tata Iancu”, președintele din acea vreme (despre care aflăm că a scris doar poezii „de căcat”); cei doi se prezintă la Zaharia Stancu, ce semna orice foi i se puneau în față, numai pentru a face rost de bani.
Aflăm destul de repede că a fi scriitor în comunism însemna să faci bani. De fapt în comunism toate erau pe bani. Mircea Ciobanu cerea 5.000 de lei pentru un debut la Cartea Românească. Două cartușe de Kent și o sticlă de wisky deblocau hârtia necesară tipăririi unui volum. Nichita încasa 10.000 de lei pe lună, iar Eugen Barbu, de trei-patru ori mai mult! Marin Preda extrăgea de la CEC câte 10.000 de lei o dată. Bani pe care, fiindcă nu aveai ce să faci cu ei, îi dădeai pe alcool. Vedem cum scriitorii în devenire beau, pentru început, Fernet cu gheață, numai pentru a trece apoi la licori mai tari, precum vodca sau wiskyul. Acest abuz de alcool, ne spune autorul în repetate rânduri, a dus la moartea multor scriitori, precum Ion Băieșu, Maria Luiza Cristescu sau Constantin Chiriță. Numai el a supraviețuit cu ficatul intact!
Calitatea scriiturii lui Agopian este aceea că rămâne mereu auto-ironică – așa este episodul în care poveștește cum fuga de ideologie îl face să scrie roman istoric. Imaginea comunismului din perspectiva lui Agopian este mereu la marginea derizoriului. El ne spune că „Tezele din iulie” îl găsesc, la propriu „în pielea goală” (fiindcă făcea nudism la Costinești). Când descrie episodul interacțiunii dintre Titus Popovici cu Nicolae Ceaușescu, ce îi reproșează că are un copil făcut „în afara căsniciei”, vedem cum prozatorul îi argumentează Liderului că nu făcea decât să respecte directivele Partidului. De la boema bucureșteană sau plevușca literar-artistică, până la meniul de la ICR Viena după 1989, compus din sarmale și șampanie, totul este luat în derâdere. Uneori hazul este debordant. Discutând despre Paul Goma, care voia să racoleze semnatari pentru manifestul său, Agopian spune că a urmat modelul lui Ceaușescu, căruia protestatarul îi ceruse același lucru și care refuzase.
Două mari reproșuri se pot aduce acestei cărți remarcabile, hazlie și adevărată, atât de autentică încât e uneori halucinantă. Prima este aceea că aceste „amintiri” devin prea des rememorări „la mâna a doua”. Așa este episodul despre moartea lui Marin Preda, despre care ni se relatează că ar fi murit înecat cu propria vomă, în urma unei beții cu vodcă, deși este vorba de o simplă relatare a altcuiva, una dintre legendele lumii literare, pe care Agopian o colportează și el.
Această a doua parte, care cuprinde aventurile lui Agopian scriitorul în devenire, eterna „tânără speranță” a noii proze românești, devine de prea multe ori bârfă subiectivă. Agopian scrie, după cum se auto-etichetează, ca un „armean cusurgiu”. Bărbaților și femeilor întâlniți în viață le sunt scoase la iveală toate defectele. Un subiect de rememorare e dotarea sexuală a lui Nichita Stănescu, apoi trecem la probabila impotență a lui Marin Preda, și la posibilele bătăi aplicate partenerelor de viață. De prea multe ori Agopian devine un pictor de budoar. El dezvăluie, fără falsă pudoare sau preocupări pentru protejarea intimității cuiva, toate încrengăturile amoroase ale lumii literare de la noi. Virgil Mazilescu fuge la Mogoșoaia cu soția lui Dan Cristea; Nichita e supărat pe Mircea Ciobanu pentru că acesta s-ar fi culcat cu fosta lui soție (de care nu divorțase!); tot Nichita se căsătorește cu poeta Doina Ciurea, mândru că aceasta ar fi fost obiectul unui viol al lui Labiș; Nicolae Manolescu trăiește „oficial” cu prozatoarea Dana Dumitriu, pe care o înșeală cu o studentă de-a lui.
Bărbații de litere din comunism sunt schițați rapid cu creionul negru-cărbune. Pentru că Agopian este un portretist de geniu, reușește dintr-o singură frază să descrie întregi caractere, istorii și personalități. Din păcate, de prea multe ori, portretele se transformă în simple etichete. Astfel prietenul lui, Nichita Stănescu, este descris ca un dependent de alcool (ceea ce îl face pe Agopian să se întrebe dacă, fără vodcă, prietenul său ar fi scris ceea ce a scris). Dorin Tudoran este menționat numai pentru că mama lui, profesoara de muzică a lui Ago, îi mințea pe elevi că fiul ei îl are ca tată pe autorul celebrului roman Toate pânzele sus! Despre Valentin Silvestru aflăm n-a lăsat nimic serios în urma lui; poetul Mihu Dragomir este „un tâmpit”; Virgil Tănase este „un scriitor onorabil, dar obscur”; Țepeneag publică „mult, cu un succes moderat”; ori Sorin Dumitrescu, nu este încă apucat de „pasiunea pentru Dumnezeu”. Nici femeile nu scapă de guașa gumarabică a lui Agopian. Soția lui Ivănceanu „nu arăta grozav” și avea „picioare elefantine”; Nichita o ține pe Gabriela Melinescu închisă, cu cheia, în casă; Loreta, secretara lui Nichita, rezultată dintr-o uniune între un evreu și o țigancă (sau invers) este o escroacă; poeta Elena Ștefoi doarme după un paravan în sufrageria lui Nichita.
E ușor astfel să glisăm de la unele episoade tragi-comice, cum este acela în care Nichita se teme de un milițian care îi cerea șpagă pentru că nu avea „sângele trecut în buletin” (într-o perioadă când grupa sangvină era o mențiune obligatorie pe ultima pagină a cărții de identitate), sau descrirea inutilă a funcțiilor fiziologice ale lui Radu Tudoran dintr-un hotel din Bratislava sau, și mai lipsit de pudoare, accidentul scatologic al lui George Ivașcu în aceeași locație.
Mult mai grave sunt nenumăratele redundanțe din această carte. Dintr-o grabă editorialistică nejustificată în cazul unui autor consacrat, și cu atât mai puțin al unui scriitor care a așteptat cu anii apariția volumelor sale, repetițiile de informații sunt supărătoare. Cele mai stridente sunt referirile la Alexandru Paleologu. Episoadele în care sunt redate întâlnirile cu Conu Alecu, care îi promisese că îi va publica romanul, sunt recurente și chiar supărătoare. După ce menționează prima oară (la pg. 152) supărarea față de editorul de la Cartea Românească, subiectul revine (la pg. 175 plus notă de subsol), numai pentru a se relua la final (pg. 372-73). Agopian se plânge în repetate rânduri că redactorul graseiator nu i-a citit manuscrisul și ne descrie vestimentația acestuia în detaliu. Conu Alecu e văzut ca un „ciocoi nou” și „leneș”, cu ifose de descendent (fals) al împăraților bizanțului.
Adeseori simplele idiosincrazii devin agasante (sau agopiante) când se transformă în războaie. Așa este conflictul cu Nicolae Manolescu, început în 2008 după publicarea Istoriei critice..., război care continuă uneori cu lovituri sub centură. Iată o descriere făcută lui Manolescu: „nimeni nu-i sufla în ciorba critică și nici cu strachina sexuală nu stătea rău”. Sau Manolescu este descris ca fiind susținut de vocea răgușită de țigări și de ura anti-comunistă a Monicăi Lovinescu. Figura „olimpiană” a acestuia este persiflată prin caracterizări care susțin „lipsa de gust proverbială”.
Dar, chiar și atunci când textul său degenerează în bârfă, Agopian rămâne un diagnostician al României comuniste. În 1978, ne spune autorul, lumea noastră literară era împărțită în două tabere. Grupul „autonomiei esteticului”, susținut de Europa Liberă și grupat în jurul lui Manolescu și al revistei România literară, și protocroniștii, cu susținerea Securității, de la Luceafărul și Săptămâna. Examenul de laborator e corect: nu s-au schimbat prea multe în ultimele decenii! Din păcate analiza medicală, aproape autopsială, nu reușește când e vorba despre „istoria mică” a literaturii comuniste de la noi.

Wednesday, August 28, 2013

Cum se extinde Univers(al)ul?


Cel mai recent romanul al Simonei Sora (Hotel Universal, Polirom, 2012) este cartea cea mai remarcabilă pe care am citit-o în ultimul timp. Ea reprezintă o exemplificare sugestivă a ceea ce trebuie (şi ceea ce poate) să fie literatura de bună calitate. Pentru unii, a scrie literatură reprezintă o formă de evadare din cotidian, din ceea ce ni se pare oricum greu de suportat – Realul. Pentru alţii (şi pentru mine), literatura este o modalitate aproape desăvârşită de a re-imagina realitatea, de a face şi desface legăturile de timp şi spaţiu pe care le stabilim noi înşine. În fond, literatura trebuie să ne conecteze cu inefabilul fapt de a fi oameni, cu imposibila recuperare a memoriei, să ne împace cu spaima fundamentală, aceea a propriei noastre mortalităţi. Aproape că îmi uitasem viaţa de căminist. Trecuseră mai bine de 20 de ani de când am dormit ultima oară într-un cămin studenţesc. Şi, deşi „căminul“ meu nu era fostul Hotel Universal din Bucureşti, ci era cazemata „Avram Iancu“ din Cluj, parcurgând paginile romanului Simonei Sora memoria mea a recuperat mirosurile „de mlaştină stătută“, atmosfera şi oamenii pe care îi pierdusem în cotloanele memoriei. Aceasta este forţa unui adevărat romancier – ca din bucăţi disparate de memorie şi identitate să ne ducă unde am fost cândva şi să ne amintească ceea ce n-am văzut niciodată. În plus, genul de scriitură pe care îl practică Simona Sora funcţionează nu doar ca un substitut al timpului şi spaţiului; ea oferă un surogat al identităţii sociale. Evident, acest mod de a scrie ne întinde, întotdeauna, o capcană invizibilă. Cel mai simplu este să intrăm în povestea hotelului din centrul Bucureştilor pe palierul autobiografic, care transpare de pretutindeni (personajul principal, Maia, vine din Poiana Sibiului, Simona Sora din Deva; la un moment dat, profesorul depravat de la Litere, facultate absolvită şi de autoare, îi scrie personajului feminin o dedicaţie cu numele de Mona etc.). Când autoficţiunea devine livrescă, pentru că la final aflăm că Maia însăşi scrie un roman al Universalului, cititorilor nu li se mai oferă posibilitatea de a şti prea bine unde începe şi unde se termină fojgăiala din real şi fabulaţie. Simona Sora practică un soi de promiscuitate narativă necesară oricărui scriitor de talent.
          De fapt, putem vorbi despre o „promiscuitate eternă“ a Universalului, care derivă din însăşi identitatea promiscuă a creatorului acestui univers. Ca în mitologia hindusă, unde Ardhanarishvara este compus din Shiva (principiul masculin) şi Shakti (principiul feminităţii), hotelul din haznaua Bucureşcilor este întemeiat de un hermafrodit, un om care nu are nevoie de nimeni, pentru că ascunde, sub legătura pantalonilor, „două feluri de deschizături“ – este şi femeie, şi bărbat. Iar această amplasare ambivalentă continuă pe tot parcursul naraţiunii, pentru că Universalul este Raiul şi Iadul, Casa Domnului şi Lumea de Apoi, începutul şi sfârşitul, Totul şi Nimicul. Construcţia hermafrodită stă la baza întregii structuri a acestui roman plin de savoare. Universalul e simultan văzut ca o cloacă morală şi un univers idealizat populat de băieţi frumoşi şi fete tinere. Universalul, dincolo de faptul că este o metaforă a lumii, a universului, este o proiecţie a României ultimelor două veacuri. Simona Sora face o primă decizie majoră, ca un scriitor de forţă, alegând magistral locul acţiunii. Totul are loc într-un fost han, devenit hotel, transformat în bordel şi, mai târziu, ajuns cămin universitar. Universalul este un spaţiu perfect al întâlnirilor şi despărţirilor, dar şi al proiecţiei de sine. Strict temporal – pentru că totul începe în 1849 şi se încheie la sfârşitul anilor ’90 –, este o poveste de amploare, cu o miză majoră: reprezentarea a patru generaţii, trei sisteme sociale şi două destine paralele.
          S-au mai scris romane despre evenimentele de la începutul anilor ’90 (pentru că, în principal, evenimentele la care asistăm sunt cuprinse între căderea regimului Ceauşescu, finalul Revoluţiei ratate, conflictele din Piaţa Universităţii şi mineriadele care au strivit inocenţa Revoluţiei). Remarcabilă este însă abordarea Simonei Sora. În această carte, şi privirea noastră asupra lumii se împarte în două, vedem prin două lentile diferite. Prima este întoarsă spre evenimente, spre istorie (unde critica este explicită, ca atunci când vedem un viitor procuror general al României sodomizând o zdrahoană drapată în tricolor). Aceasta este de suprafaţă. A doua însă este concavă şi răsturnată, dă spre interioritate. Spre deosebire de alţi autori cu pretenţii de reconstruire a unui timp trecut, Simona Sora împleteşte naraţiuni de mici dimensiuni, care au loc pe fondul unor mari evenimente abia percepute, fără să ne împingă în faţa Istoriei. Fără a încerca o comparaţie directă, exemplul imediat este Război şi Pace – Simona Sora reuşeşte o radiografie a societăţii româneşti postdecembriste, într-o punere în oglindă, dar fără să-şi propună explicit o demascare ideologică.
          Autorul excelează, de fapt, la nivelul mizelor minore, la descrierea vieţii lăuntrice a personajelor sale. Şi aici dihotomia este intactă – vedem cum lumea bărbaţilor curge într-un flux aproape paralel cu lumea femeilor. Fără să utilizeze un pseudofeminism, autoarea îşi centrează povestea în jurul unui personaj feminin – Maia (pronunţat cu un i lung, pentru că ea este, de fapt, Maria). Vocea acestui personaj devine treptat o voce colectivă a feminităţii. Un fir de poveste aparţine femeilor familiei Bratu, psoriatice şi hieratice, stranii şi taciturne, puternice şi fragile. Femeile acestei familii, Maria, Rada, Maia, se amalgamează cu celelalte femei fantasmagorice, toate compunând o singură imagine a feminităţii. E un univers al vrăjitoarelor (Rada ghiceşte în bobi, Aliona întoarce cărţile de tarot), al vedeniilor (Diana, singura fiinţă care poate citi manuscrisul magic Cyprianus, traduce din orice limbă, chiar şi din limba neexprimată a Alionei), al alterităţii (uriaşa Ludmila, femeia Everest sau walkiria Ulla, iubita finlandeză a lui Georgică, asistent la Lingvistică, femeia care urlă ca o lupoaică în timpul partidelor de amor). Aici Simona Sora reuşeşte să pună în mişcare o serie de calităţi de prozator autentic. Portretele feminine sunt caleidoscopice, poveştile se suprapun şi se amestecă, iar identităţile devin translucide. Aliona ghiceşte în tarot, dar trebuie tradusă de o altă femeie. Rada clarvăzătoare este proiectată în toate Radele şi Mariile din istoria familiei.
          În mod sugestiv, toate femeile din acest roman sunt contrabalansate de figuri masculine. Dacă Maia trăieşte în prezent, principalul erou masculin (Vasile Capşa, neguţătorul care asistă la asediul Sevastopolului şi fondatorul hotelului ce va deveni căminul descendentei sale) trăieşte în trecut. Bărbaţii sunt imagini răsturnate ale femeilor cu care se însoţesc şi, de cele mai multe ori, sunt creaturi degradate. Aşa este profesorul Dreptu (ironia din nume nu este razantă), care trăieşte promiscuu printre studente, seminarii şi sevraj alcoolic. Acest profesor de la Litere, cândva bibliotecar la un colegiu britanic, divorţat de trei ori, înconjurat de studente bovarice, este o figură a masculinităţii false, traducător al unor manuscrise vechi, de mult timp descifrate; el se preface mereu a fi ceva ce nu este. Dreptu sfârşeşte căzând de la balcon, dar la fel păţeşte şi Mohicanu, revoluţionarul captiv în scaunul cu rotile. Bărbaţii din acest roman, chiar atunci când par activi, ca Vasile Capşa, întemeietorul hanului, sunt de fapt neputincioşi. În carte mai există un alt Vasile, afacerist contemporan care locuieşte în căminul studenţesc, sau Noro, geologul folkist, şeful unde bande de mici traficanţi, figuri ale masculinităţii investite în prezent, în cotidian. Cu toate acestea, cele două universuri (feminin şi masculin) nu sunt separate. În lumea „Universalului“ nu mai există distincţii între trecut şi prezent, între real şi ficţional, între acţiune şi pasivitate. Autorul ne indică acest lucru explicit – atunci când au fost descoperite manuscrisele în care Maia a transcris scrisorile lui Vasile Capşa din secolul XIX, cele două identităţi au devenit indescifrabile.
          De fapt, ar fi trebuit să vorbesc de la început despre calitatea esenţială a acestei cărţi – structura interioară multivalentă. Simona Sora scrie aşa cum îmi imaginez că ţesea Penelopa – nu ştim prea bine unde încep firele tăiate ieri şi unde se termină firele tăiate azi. La o primă vedere, datorită amplasării spaţiale a poveştii, acesta este un roman al Bucureştilor. Astfel de romane s-au mai scris, iar Hotel Universal se aşază, fără complexe, într-o lungă tradiţie ce începe cu Mateiu Caragiale şi se termină cu Eugen Barbu. Cu toate acestea, Hotel Universal nu descrie un spaţiu concret, nu este încă o proiecţie a Bucureştilor. Pe de altă parte, autoarea pare să contureze un spaţiu mitic, un loc magico-mistic în care vieţile a generaţii de oameni sunt legate prin fire nevăzute în geografia unui anume loc. Ca şi alte spaţii similare (precum Groapa sau birtul Raşelei), Hotelul Universal pare să dezvăluie un spaţiu al Balcanilor. Peregrinările personajelor ne transportă din Crimeea la Constantinopol, din Cadrilater în Gabroveni. Citim scrisori dintr-o lume a baclavalelor, asistăm la arderea unor chervane la Sevastopol, oamenii visează la bombonuri şi zaharniţe franţuzeşti, vorbesc despre neoplatonism şi mănâncă ciocolată stând turceşte. Pare că suntem într-un Orient privit cu o mare înţelegere, cu tandreţe şi, uneori, cu disperare.
          Dar romanul acesta nu are nimic dintr-un balcanism magic. Dacă privim cu atenţie structura Universalului, constatăm că este structurat pe două mari paliere – cel vizibil şi profan, al camerelor de la primele etaje, şi camera „inexistentă“ de la ultimul etaj, unde locuieşte în secret profesorul Dreptu. Cartea oscilează mereu între nivelul superior al conştiinţei şi cel inferior, între identitatea masculină şi cea feminină, între fantastic şi real. Acesta este mecanismul care păstrează echilibrul unui roman remarcabil – el merită atenţia noastră tocmai prin structura lui interioară ce depăşeşte concretul geografic. Ca să folosesc terminologia impusă de Eliade, în această carte suntem mereu prinşi între sacru şi profan, asistăm la corporalizarea sufletelor şi la spiritualizarea trupurilor. O astfel de fiinţă corporal-fantasmatică este Maia, dar şi Aliona. În fond, Universalul este o reprezentare a Eului. În profunzime el este definit ca o cloacă, sub el colcăie lighioane şi mustesc noroaie. Acolo sunt subsolurile subconştientului. Apoi avem construcţia propriu-zisă, unde se află Sinele manifest, partea vizibilă şi diurnă a acestui microcosmos, acolo sunt primele două etaje, înalte şi luminoase, expresii ale Eului. La ultimul etaj, în Supraeu, unde locuieşte Maia, este partea brutală, violentă şi apropiată de Moarte a existenţei. Universalul este Universul interior, este Eul nostru ce pare incoerent şi mereu la limita distrugerii. Vieţile noastre sunt întotdeauna ameninţate de iminenţa imploziei. Dar această catastrofă aşteptată nu se produce niciodată, în schimb asistăm la transformări ale destinelor, la amalgamări ale unei substanţe imuabile.
Am de adus un singur reproş acestui roman fermecător şi cuceritor, misterios şi straniu – momentul descifrării semnificaţiilor din Epilog, unde ne sunt destăinuite, pe mai multe voci, toate angrenajele reale ale construcţiei epice. Pe de altă parte, cel mai important câştig al acestui roman este abilitatea extraordinară a unui scriitor autentic de a gestiona o pluralitate de voci. Ea este rară şi nu poate fi falsificată sau imitată. De aceea, Hotel Universal rămâne, fără îndoială, cartea anului 2012. Chiar dacă instituţiile culturale ale României au decis altfel, structura complexă, personajele verosimile şi coerenţa narativă sunt caracteristicile unui roman autentic, atribute ale unui romancier veritabil.

Friday, July 5, 2013

Manualul ipocritului mediatic

http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/carte/ghidul-ipocritilor-331/Ghidul ipocriţilor
Ghidul ipocriților este un titlu incitant, dar incomplet. Péter Demény ar fi putut să își intituleze studiul drept Ghidul ipocriților moderni, dacă nu eram de multă vreme despărțiți de modernitate. Sau putea să fie Ghidul ipocriților de azi, pentru că Demény pare să ofere sfaturi celor ce doresc să pornească pe drumul spinos, dar plin de recompense al ipocriziei și falsității. Dar cel mai bun titlu ar fi fost Ghidul ipocriților de televizor, pentru că, dincolo de cazurile particulare identificate, exemplele sînt date de oamenii ce aparțin logicii ipocriziei mediatice. Sau aș spune mai bine parafrazîndu-l pe autorul nostru, care vede în mass-media contemporană esența ipocriziei, logica unei lumi în care onestitatea a devenit o raritate, pentru că utilitatea sincerității e o inutilitate. Crescuți de medii (de masă și private) ipocrite, ipocriții „de televiziune“ sînt specia aparte pe care o identifică autorul. Pentru că ecranul televizoarelor ne accentuează ipocrizia și se hrănește cu falsitatea noastră, în societatea televizuală prefăcătoria nu este doar o tehnică de supraviețuire, este chiar un mod de viață.
Într-un mod sincer, autorul însuși adoptă masca ipocriziei. El se preface ipocrit, pentru a devoala ipocrizia. Pe de altă parte, ipocrizia este inerentă oricărui moralist – ca și lupul din fabulă –, Demény însuși aparține spațiului mediatic pe care îl denunță. Pentru cei care îl cunosc numai din blogurile ziarului Adevărul, Demény este un apreciat poet, critic și eseist de limbă maghiară, care reprezintă un spirit anume al Ardealului. Într-unul dintre volumele anterioare (Invitație pentru fiecare marți, 2005) scris împreună cu Papp Sándor Zsigmond), Demény îi urmează lui Ady Endre, care vorbește despre sufletul aparte al Ardealului, caracterizat printr-o brutalitate a dualității celor două națiuni care sînt obligate să conviețuiască. Tot acolo el vorbește despre „Mitică, cinicul“ – unul dintre textele cele mai bune din volumul acela, pentru că îl poziționează în preajma lui Caragiale.
Deși nu etichetează defecte morale ale unei etnii – cum face Lucian Boia, în așa-zisa „cultura înaltă“, sau cum ne-a obișnuit Radu Paraschivescu, în cultura populară –, ipoteza lui Demény este una motivată de trăsăturile sociale ale grupului din care facem parte. Ipocritul nu este niciodată pe cale de dispariție pe plaiurile noastre, spune Demény, pentru că ipocritul este „România în carne și oase“. În fond, ipocriții de pe la noi au fost catalogați foarte bine de Caragiale. De la Cațavencu, ipocritul oportunist, la Rică Venturiano, șarlatanul amorez și pînă la Coriolan Drăgănescu, ipocritul politic, la noi șarlatania poate fi identificată pretutindeni. Aici excelează și portretele lui Demény: șarlatanul politic este chintesența tuturor ipocriților. El este virtuos (în fața camerelor de vederi), face cruci ample în toate cele patru direcții ale vîntului (cînd îl văd enoriașii), dar nu se sfiește să fure, să mintă și să facă falsuri în acte. Și, deși aparent vorbește despre ipocrizia personală și privată, premisa autorului provine din ipocrizia socială – România, spune Demény, este un patriarhat haotic, adică locul unde ipocrizia este la ea acasă.
Coperta volumului ne induce în eroare (e ipocrită ea însăși) printr-o ilustrație după episodul clasic în care Isus îi alungă pe zarafi din templu. Ea ne trimite spre cealaltă componentă a moralismului, în care nu poți vorbi despre moralitate, valori etice sau principii decît de pe o poziție de superioritate. La urma urmei, ipocrizia este o manifestare a imo­ralității – pentru a vorbi despre manifestările negative ale altora trebuie să ai tu însuți o postură morală impecabilă. Aidoma fariseilor ipocriți, care au încercat să îl prindă în capcană pe Isus, pe din afară sînt morminte văruite, dar în interior duhoarea de cadavru îmbîcsea mobilierul, ipocriții sînt prefăcuții sociali. De fapt, avem în limba română un cuvînt adecvat pentru acești indivizi: fățarnici. Fățarnicul are fața potrivită (exteriorul bine mimat), dar e lipsit de conținut. E o formă fără fond, aidoma conceptului maiorescian.
Deși Péter Demény este un moralist universalist, în buna tradiție a moraliștilor francezi, și chiar dacă se raportează în mod explicit laGhidul nesimţitului, în fond el vrea să scrie un manual de antiipocrizie, care să conțină un fel de vaccin prin expunerea la virus. Studiile de caz pe care le expune sau, mai precis, lista ipocriților, este mai degrabă intimă. Ipocriziile prezentate sînt la nivelul familiei, al relațiilor din grupurile mici: soțul, soția, fiul, fiica, ginerele, nora, vecinul, vecina sînt ipocriți, terminînd cu soacra ipocrită. Amantul ipocrit iubește prefăcut, elevul e amantul „profei“ pentru a lua cîteva note bune. Toți sînt guvernați de această mecanică a comportamentului ipocrit.
Dar care este logica ipocriziei? Ipocriții, așa cum apar ei în dicționar, sînt cei care pretind a avea false calități, principiul lor fiind acela de a se reprezenta public drept ceea ce nu sînt. Nici măcar termenul ipocrit nu este ceea ce pare – este el însuși un cuvînt ipocrit. Aceasta pentru că hypocrites, concept din teatrul antic, îl desemna pe cel care făcea notă distinctivă, era personajul care nu se alătura corului. Astăzi el nu mai este decît propria sa semnificație răsturnată, și, în cele din urmă, a ajuns similar prefăcătoriei. Simplu spus, ipocritul una spune, dar gîndește alta. Această dihotomie, între exteriorul pozitiv (virtutea afișată) și interiorul malign (comportamentul fals) este matricea în care apare ipocrizia. Iar Tartuffe al lui Molière, unul dintre cei mai „vechi“ ipocriți, manipulatorul de virtuți, cel care utilizează iluziile celorlalți pentru a-și obține propriile avantaje, rămîne modelul standard. Tartufferia, la care face referință și autorul nostru, este forma de bază a ipocriziei. Ipocritul promite, minte, se preface, zice orice numai pentru a-și a­tinge scopurile. Fără să inducă nuanțe între ipocrit și lăudăros, între ipocrit și mincinos, între ipocrit și prefăcut, autorul nostru rămîne un realist, crede că nimeni nu este scutit de ipocrizie.
În sens profund, ipocritul despre care vorbește Demény este, însă, o creație a unei lumi a corectitudinii politice, o societate în care exprimăm idei virtuoase, dar gîndim rasist și xenofob, unde pretindem a fi europeni și civilizați, dar preferăm să cultivăm vulgaritatea și primitivismul. Ipocriții sînt o tagmă mereu în schimbare, iar azi este momentul de glorie al „ipocritul şcolit“ – cel care nu spune altora ce gîndeşte, care găseș­te mereu aluzii, subterfugii, trasee alternative prin care să-și transmită neghiobia. La polul opus al ipocriziei se află onestitatea, sinceritatea, dar mai ales integritatea. Iar Demény „îi denunță“ pe creduli, pe visători, pe cavalerii de secol XIX. Lumea televizoarelor nu e lumea lor.
Pentru că Ghidul... discută în fond despre un ipocrit absolut, cel care este ipocrit față de sine însuși. Într-o lume în care e imposibil să nu fii ipocrit, concluzia lui Demény este cinică: toți sîntem (mai mult sau mai puțin) niș­te ipocriți! Adică deprimant de falși.

Saturday, April 20, 2013

O telenovela socialista - Sunt citit, deci exist (2)

Claudiu Turcuş, Observator cultural, nr. 670/ 3013, aici link http://www.observatorcultural.ro/Amintiri-postideologice-din-copilarie*articleID_28511-articles_details.html


Amintiri postideologice din copilărie

Cei care i-au urmărit biografia intelectulală ştiu că Doru Pop este mai degrabă un erudit decât un speculativ. Fie că scrie savant despre filosofia vizualului în modernitate sau decodează mecanismele ideologice ale mass-media ori încadrează Noul Cinema Românesc în istoria filmologiei europene, omul e blindat conceptual. Argumentarea lui e de sorginte anglo-saxonă, „dicţiunea ideilor” – vorba lui Mircea Martin – se manifestă pe orizontală, adică prin claritatea şi cursivitatea demonstraţiei, nu prin stilizarea cu orice preţ a expresiei, conturând profilul unui cerebral, a cărui dispoziţie tonifiantă e completată de o documentare solidă.
Pe de altă parte, Doru Pop devine un cititor/spectator tranşant, vag histrionic, abia pe propriul blog, când nu-i place vreun film, vreo carte, iar când se întâmplă să semneze articole riguros-sarcastice despre politica dâmboviţeană – vă recomand două din Observator cultural: cel despre fiorii dreptei & cel despre eşecul lui Adrian Papahagi la alegerile parlamentare – se-nfurie adesea. Dar până şi-n aceste cazuri, să le numim lacaniene, francheţea virilă dizolvă orice urmă de resentiment.
Pentru a încheia acest crochiu oricum imperfect aş spune că Doru Pop apare, printre transdisciplinarii de rit nou (deşi nu grăieşte în limba lor de lemn), un soi de scholar fervent, dilematic specializat în deschideri culturale, iar printre liberalii neînduplecaţi capătă conturul unui conservator de stânga. De fapt, acest domn respectabil şi neobosit are ceva dintr-un adolescent cu principii ferme. Îl cuceresc definitiv iluziile pe care le deconstruieşte asiduu, doar pentru travaliul de a le recompune.

Odisee tristă, dar plină de umor
O asemenea iluzie terapeutică este şi primul său roman, O telenovelă socialistă, recent apărut la Cartea Românească. Titlul e înşelător, adică vădit comerial. Ultima referinţă cere-mi vine în minte, pe filonul acesta al jocului naratologic cu genul minor, este masivul roman al lui Stelian Tănase, Maestro. Subintitulat „o melodramă”, aceea era o poveste ce îşi propunea să construiască rafinat o ţesătură romanescă în ghergheful prozei de consum: neinţiaţii să urmărească fără fandoseli trama vulgar-burlescă, eventual să lăcrimeze sau să se revolte, iar devoratorii de literatură înaltă să guste burghez referinţele culturale şi o întreagă reprezentare a tranziţiei româneşti. Dacă ar fi tăiat jumătate de roman, iar pe cealtă dacă ar fi rescris-o, Tănase ar fi izbutit, fără îndoială, performanţa. Din păcate, în acea formă, Maestro rămâne doar o melodramă complicată.
Neavând orgoliul romancierului total – fiind mai aproape, oricum, în cadrul generaţiei, de autorul Rădăcinii de bucsau decât de Lucian Dan Teodorovici sau Filip Florian – Doru Pop nu joacă la două capete. Sau, cel puţin, nu în sensul ilustrat mai sus, adică al convenţiei literare. Termenul important din sintagma titlului pare cel secund. Numai că, odată stabilit aspectul, devine mai complicat căci telenovele socialiste nu prea există. Cum nu exista, de pildă, decât în mintea şefilor de partid, economie socialistă. Prin urmare, ilustrează romanul lui Doru Pop un gen imposibil? N-aş zice nici asta, însă sugestia de pe copertă e importantă: anularea reciprocă a celor doi termeni poate sugera că accentul nu cade nici pe structura epică, nici pe contextul story-ului.
Dar dacă o asemenea decodare riscă suprainterpretarea, lectura efectivă ne convinge că aşa stau lucrurile. Alegerea registrului nu-i nici ea întâmplătoare. Aflăm din prima pagină că întreg romanul nu-i altceva decât manuscrisul unui tată, un fel de moştenire narativă menită „a reface comportamente absente şi a rememora emoţii pierdute”. Prin recursul la acest hiperutilizat artificiu de contrucţie, Doru Pop îşi înscrie naratorul în convenţia mărturiei. Numai că – iar acest aspect devine esenţial – povestea paternă despre copilăria/adolescenţa deopotrivă aurorală, picarescă, traumatizată, într-o familie răvăşită şi într-un univers cenuşiu, dar magic, nu-i marcată de ambiţii critice sau mitologizante. Dacă există încrâncenare, şi există, ea aparţine unei interiorităţi care înţelege doar parţial ce i se întâmplă. E, aşadar, nu mărturia asupra unei epoci, cât mărturia explozivă, copleşitoare, burlescă a unei vieţi. Odisee juvenilă, marcat freudiană, tristă, dar plină de umor, nicidecum frescă socială.
Socialismul, o carcasă
Între cele două borne afective apăsătoare – tatăl absent şi mama încă acolo – se derulează viaţa magnifică, înduioşătoare, trepidantă şi fericită a unui copil „născut dintr-o îndârjire” în vremea inundaţiilor din anii şaptezeci. Fireşte, erau inevitabile anumite detalii de sociologie a epocii. Cafeaua nechezol, specificul jocurilor socialiste, viaţa de blocatar provincial, violenţa propagandei, descoperirea subversivă a Beatles-ilor şi a resurselor pornografice, funcţionarea CAP-urilor etc. compun o scenografie inerentă, un soi de carcasă a mizanscenelor. Dar modul în care se situează individul în această matriţă cumva universală, compusă din decantarea clişeelor identitare, abia asta contează cu adevărat. Aleg un singur exemplu percutant. Se ştie, în socialism nu se găsea ciocolată. O rememorare suficientă, deci, pentru a mai înfăţişa încă odată cât era de cumplit pe atunci. Însă prozatorul ocoleşte capcana, folosind pretextul consumului de Cavit, pentru a obţine un altfel de efect. Suntem aproape de jumătatea romanului, am parcurs împreună cu naratorul filmul unei copilării socialiste pline de farmec, Doru se pregăteşte să devină un adolescent eruptiv, dar neocolit de candoare, un viitor leader vulnerabil; relaţia afectivă cu bunicii e conturată pozitiv, relaţia cu mama emană o tensiune teribilă. Protagonistul îşi pierduse de mic tatăl – înjunghiat de un maramureşean –, iar tatăl surogat nu era deloc o promisiune (cel mai tare îl deranjează pe copil că poartă hainele titularului răposat, fiind în permanenţă beat). După un prolog funny despre prefăctoriile sale de bolnav închipuit, dispus să însceneze nenorocirea doar pentru a primi tableta albicioasă, naratorul evocă o secvenţă întrucâtva dostoievkiană: răvăşită, fără sprijin, grăbindu-se buimacă să prindă trenul pentru a-şi comemora bărbatul de ziua morţilor, mama e hărţuită de fiul încăpăţânat căruia puţin îi păsa de ritualul aducerii aminte: „«Îţi iau în drum spre gară», m-a asigurat mama, care şi-a apucat bagajele, a smuls smocul de crizanteme din vază şi m-a scos pe uşă, udându-mă cu apa ce picura din tulpinile florilor de mormânt. Ne-am îndreptat în fugă spre tren. Pe drum am oprit la o farmacie, unde a negociat îndelung cu vânzătoarele, după care a ieşit, desfăcând din mers pachetul şi mi-a înfundat în gură o jumătate de tablă. Apoi m-a apucat de încheietura mâinii şi am pornit mai departe, în alergare spre gară. Nu mi-am terminat mestecatul nici când am stat la coadă la bilete şi nici când am fugit peste şinele de tren, spre linia 5, numai pentru a vedea vagoanele cum se îndepărtează din staţie fără noi”.
Dedublarea subtilă a naratorului are meritul de a cuprinde deodată şi perspectiva îndărătnică a copilului şi împovărarea mamei copleşită de responsabilităţi, cumva brutală, protectivă şi disperată. De asemenea, alte secvenţe memorabile precum cea sinestezică a furtului de legume din curtea gostatului sau cea caleidoscopică, bulgakoviană, a călătoriei cu misteriosul tramvai roşu orădean permit accesul în psihologia extatică sau tulburată a copilului, prin intermediul unei voci distant reflexive ce pare a se maturiza pe parcursul diegezei.
Faptele se adună, dar memoria nu se structurează, ci se încheagă. E un principiu al acumulării tensiunii mocnite, nu al sintezei retrospective. Înţelegem asta abia către final, când figura finului Rebeleş – un personaj cheie, dar insuficient conturat narativ, „stăpânul lumii” pentru Doru, unicul din sat care avea şaretă, adevăratul său model patern – capătă densitate. Acesta e singurul care-l înfruntă pe tatăl vitreg, cel care nu are nevoie decât de o vizită punctuală în familia aproape destrămată pentru a regla conturile. Romanul se încheie patetic, cu o succintă referinţă la înmormântarea finului Rebeleş, altfel un muieratic cu poante derizorii, însă un agent pitoresc al iluziei echilibrului.
Roman trăit, iar nu făcut, plin de experienţe netransfigurate, fără a rămâne totuşi pe de-a-ntregul brute, cu o perspectivă nici complet ironică, nici căutat nostalgică, deloc melancolică, însă infuzată de un comic empatic, O telenovelă socialistă propune un existenţialism postideologic, un fel de program indirect etic al autenticismului. Nu mă pot abţine – luaţi-o ca deformaţie profesională! – să nu-l citez pe Norman Manea: „Nu suntem doar catastrofe colective, nu suntem doar produsul unei familii sau al unui mediu sau al unei religii sau al unei răni şi repudieri […] diferiţi unul de altul, suntem mai mult decât atât, mai mult şi altceva”. Sunt sigur că Doru Pop subscrie.



Friday, April 19, 2013

O Telenovela socialista - sunt citit, deci exist (1)

Alex Goldiș, România literară, nr. 14/ 2013 (link aici - http://www.romlit.ro/socialismul__la__pop)

Socialismul (à la) Pop

Una dintre surprizele acestui an în materie de proză vine de la Doru Pop, conferențiar la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj și autorul mai multor studii despre media. Spun surpriză pe de o parte pentru că niciuna dintre calitățile eseistului și ale cadrului didactic nu transpar în literatură (așa cum se întâmplă adesea) și, pe de altă parte, pentru că volumul se dovedește a fi altceva/ mai mult decât îl recomandă coperta. Titlul, O telenovelă socialistă, e neinspirat și a fost ales, probabil, din rațiuni comerciale, ceea ce înseamnă că, după Născut în URSS, Băiuțeii, Cartea roz a comunismului sau Sunt o babă comunistă!, „epoca de aur” a devenit un subiect profitabil pe piața ideilor literare.
E drept că, măcar din unghiul surprinderii burlești-umoristice a cotidianului comunist, cartea lui Doru Pop vine în siajul celor de mai sus. Acțiunea, relatată tot la persoana întâi, mustește de detalii „socialiste” care de care mai savuroase, relatate vioi, când cu inocența copilului, când cu malițiozitatea adultului. Cartea are un ritm trepidant și, deși e compusă din micro-narațiuni ce pot fi citite și separat, ea pare a fi fost scrisă dintr-o singură suflare. Fără a-și pierde timpul cu teorii metafizice despre rostul existenței, „Doru” încearcă să-și elucideze retrospectiv, într-o parodie de Bildungsroman, sensul maturizării și „secretul masculinității”: „Asta am făcut în toți acești patruzeci de ani. Am căutat pretutindeni bărbăția. Am încercat să aflu ce înseamnă să fii bărbat și am eșuat de fiecare dată. Am pierdut tată, bunic, tată vitreg, unchi, veri și prieteni. Dar bărbăția n-am găsit-o”. A regăsit, în schimb, gustul unei lumi pierdute, în care iluziile socialismului făceau casă bună cu iluziile copilăriei. Căci, dacă pentru Vasile Ernu filtrul copilăriei reprezenta un pretext pentru construirea unui discurs de tip nostalgic, romanul lui Doru Pop renunță la orice fel de tezism. Titlul n-ar trebui să înșele: O telenovelă socialistă nu mai reface, ca Născut în URSS, datele unei copilării socialiste, ci spune povestea copilului universal – plasată în comunismul românesc din anii ʼ70-ʼ80.
E drept că pasajele în care „interesele” naive ale copilului se ciocnesc violent de „misiile” majore ale Partidului sunt pline de culoare. În loc să se pregătească asiduu, ca alți tovarăși de vârsta lui, pentru a deveni „a working class hero”, micul Doru e un mini-disident fără program, chiar și numai pentru că atentează mereu la „bunuri obștești” din GOSTAT, reșouri nefinisate sau monede din cabinele telefonice publice. Nici modelele morale nu sunt extrase din imaginarul socialist, ci, vai, tot din cultura pop. Adolescentul se uită la filme cu Bruce Lee și Arnold Schwarzenegger, își pilește dinții să semene cu John Lennon sau își occidentalizează frizura cu lapte pe post de gel. În cuvintele lui, „cu toate că nu știam cine eram, știam cine voiam să fiu”. De un haz nebun, căci narațiunea lui Doru Pop îmbină autoironia fină cu stilul cel mai mucalit, sunt pasajele despre concursul de reciclare sau despre schimbul de ilustrații pornografice. Acestea din urmă nu se vindeau aleatoriu, ci, explică cu mult tact prozatorul, conform unor reguli cunoscute de toată lumea și respectate cu strictețe: „O poză din partea cu dezbrăcatul te costa cinci lei, tocmai atunci apăruseră fisele de aluminiu de cinci lei, ceea ce făcea foarte simplă tranzacționarea de pornografie. Până ajungeai la secvențele cu adevărat importante, unde cetățenii mustăcioși le spuneau domnișoarelor «che bella ficina stretta hai”, prețul creștea exponențial, direct proporțional cu numărul de poziții în care se aflau personajele. Gemenii nu erau lacomi, erau dispuși la schimburi. De exemplu, dacă aveai ceva imagini decupate de prin reviste iugoslave, aveai șansa unei diversificări, se făceau schimburi de «unu la unu», respectiv «țâțe și buci, pentru țâțe și buci», fără nici un fel de excepții de la regulă. În plus, nu se acceptau poze din revistele de la noi, indiferent dacă erau din Cinema-uri sau din alte reviste de modă ori de film din anii ʼ70, când mai găseai câte o Lolobrigida sau o Brijibardo mai despuiate”. Romanul e plin de astfel de dări de seamă, imposibil de exemplificat în spațiul unei cronici. Ce trebuie subliniat, în schimb, e ritmul extrem de alert al romanului. Nicăieri nu se oprește naratorul pentru a formula teze abstracte sau pentru a împărți, apodictic, în bune și rele, valorile acestei lumi. Din punctul de vedere al respingerii sentimentalismului și al aurei metafizice, cartea e tot ce poate fi mai îndepărtat de stilul propriu-zis telenovelistic. Retorica e directă și frustă, lipsită cu totul de fasoane livrești sau edulcorante à la Filip Florian. Prin transcrierea nudă a acțiunii și a limbajului de mahala (cartier?) din comunism, Doru Pop e mai apropiat, în schimb, de Dan Lungu din zilele lui bune, dinainte ca prozatorul să scoată socialismul romanesc la export. Singurele momente „didactice” sunt intermezzo-urile de înțelepciune neaoșă ale finului Rebeleș, decupate de prozator contrapunctic, în momente de detensionare a acțiunii. În rest, narațiunea lui Doru Pop e pusă permanent pe fast forward, transformând o epocă „în care nu se întâmpla nimic” într-o lume densă și vie, cu aspect de benzi desenate.
Probabil că cea mai mare reușită a romanului rămâne, însă, scăldarea așa-ziselor comuniste în apele mai largi ale „general-umanului”. Deși, numit atât de bombastic, el nu se lipește nicicum imaginarului terre-a-terre din O telenovelă socialistă. Fără a lăsa urâtul sau nostalgia să pătrundă decât rareori, prin crăpăturile acestei lumi extrem de compacte – galopul narațiunii e, fără îndoială, o formă de terapie –, prozatorul scrie pasaje remarcabile despre formatorii săi, personalități bine conturate. Micul Doru are, în același timp, mai mulți tați și mame. Bărbații sunt, cel mai adesea, modele de tandrețe – începând cu Tătica, cantorul-Tarzan, cu puternicul unchi Lelu și încheind cu miștocarul naș Rebeleș. În schimb, „mamele”, leoaice, se întrec în a aplica o educație cât mai severă adolescentului. Câte o scenă familială care amestecă delicatețea cu cruzimea dă seama de întreaga capacitate a prozatorului, pe cât de bun și jovial povestitor, posesorul unui umor irezistibil, pe atât de grav (și, cum să zic, impudic) observator al dramelor de zi cu zi. Iată cum e descrisă o vizită la apriga nașă Sanda acasă, cu câteva zile înainte de moartea femeii: „După una dintre partidele de table pe care le-a câștigat, mi-a făcut semn că are nevoie de oliță. Am privit-o rușinat, iar ea a clipit înțelegător. S-a așezat liniștită pe spate, i-am desfăcut capotul și i-am ridicat pijamaua. Carnea îi stătea moale pe oase și petele care se formaseră de-a lungul venelor arătau starea în care se afla […] Am împins încet oala metalică, de fapt o tigaie cu bot ascuțit și bont, sub fesele ei crâmpoțite de boală. Și-a făcut nevoile și s-a uitat rugător la mine. Trebuia să o șterg. I-am ridicat puțin trunchiul și am luat hârtia igienică între degete. Atunci am simțit cum pubisul ei emana, chiar și așa, chiar și acolo, o putere, o forță și o energie care nu veneau din carne, care nu veneau din trup. Aceea era femeia pe care o iubisem și o respectasem toată viața”.
De altfel, pe măsură ce avansăm în roman (și eroul se maturizează) nu doar iluzia socialismului glorios e lăsată în urmă, ca una dintre nenumăratele iluzii ale copilăriei, ci și iluzia sensului ultim al lumii. Umorul se transformă pe nesimțite în sarcasm și ură, iar molipsitoarea bună-dispoziție lasă loc depresiei. Încă un semnalment, acesta, că nici măcar în sens (auto)ironic Doru Pop n-a scris o telenovelă, ci un roman complex, capabil să alterneze sensibil registre și să modifice așteptări. O primă carte de proză pe lista mea scurtă de anul acesta.

Thursday, March 7, 2013

Scriu, deci exist

Cartea Românească pregătește apariția romanului intitulat O telenovelă socialistă. Romanul, care s-a tot scris în mine timp de douăzeci de ani face parte dintr-un proces de auto-analiză (lacaniană), prin care am încercat să înțeleg de unde vin, încotro mă îndrept, care este universul în care m-am format și ce efecte a avut trecutul asupra prezentului.
O jumătate de viață mi-am petrecut-o în comunism, cealaltă jumătate în capitalism, prin urmare înțelegerea de sine s-a transformat și în înțelegerea comunismului, așa cum l-am trăit eu.
Mai multe fragmente au apărut în foileton în Ziarul Financiar, vedeți linkurile de mai jos:

Ziarul Financiar, foileton I

Ziarul Financiar, foileton II

Aici un mic fragment spre degustare:


Prietenul meu, nebunul
Când m-am întors din Uniunea Sovietică, m-am împrietenit cu Moarţi. Marcel, pe numele lui adevărat, după cum aveam să aflu mai târziu, era nebunul blocurilor. Toate blocurile aveau nebunii lor, dar blocurile noastre erau speciale. Toţi se temeau de Marcel, pentru că se zicea că avusese mai multe tentative de sinucidere. Gemenii jurau că îl văzuseră făcând sex cu o găină. “De ce altceva ar creşte cineva o găină la etajul patru al unui bloc comunist?”, mă întreba, retoric, Buci. Fratele lui, Buci, zicea că îl văzuse cum aducea în scara blocului căţelele din curtea Spitalului de copii, numai pentru a le băga micul lui penis între picioare. “Le-o trage la căţeluşe”, exclamau Gemenii deodată, mimând actul sexual dintre Marcel şi căţeluşa Lola, aplicând cu prea multă convingere acţiunea asupra aceluiaşi patruped, până când bătrâna potaie a blocului nostru schelălăia şi o lua la fugă pe după tomberoanele de gunoi. Gemenii lansaseră şi zvonul că Moarţi, după cum îl porecliseră chiar ei, face sex cu maică-sa. “Ce greţoooos”, se uitau unul la altul vădit încântaţi, şi, de data asta, mimau unul cu celălalt ipotetica interacţiune între Moarţi şi tanti Roza. “Da, mami, bine, mami, vino, mami, dă-mi-o pe la spate, mami!”. Se pălmuiau peste fund şi râdeau amândoi ca proştii.
Abia după ce am devenit prieten bun cu Marcel, poate şi pentru a le face în ciudă Gemenilor, am aflat că exista puţin adevăr în toate aceste legende. Fusese într-adevăr internat “la spitalul 6″, cum era cunoscut spitalul de boli psihice al oraşului. Marcelino, cum l-am alintat eu de-atunci, îşi amintea de spitalul de nebuni ca de cel mai frumos loc din întreaga lume. “Acolo m-am îndrăgostit pentru prima oară în viaţa mea. A venit noaptea peste mine în pat şi mi-a pus mâna pe gură, după care mi-a spus: Pot să mă culc cu tine în noaptea asta? Eu n-am zis niciun cuvânt, nici nu respiram, că mi-era şi frică şi-mi era şi penisul umflat ca o roată de bicicletă. Ea era o unguroaică mică şi drăguţă, care mi-a povestit toată noaptea. Mama m-a închis aici că zicea că-s nebună. Da’ taică-mi-o vitreg se băga în mine de fiecare dată când ea era plecată de-acasă. Aici mi-e cel mai bine. Mă fac nebună să nu mă mai duc acasă, să nu-i mai simt mirosul, respiraţia şi palmele jegoase cum îmi umblă în chiloţi. Numa’ noaptea mi-e frică. Nu pot dormi singură. Pot să dorm cu tine? Eu n-am zis nimic, am tăcut şi mi-am îndoit scula într-o parte, să nu o simtă, iar ea s-a cuibărit lângă mine. Şi apoi în fiecare seară, după ce se dădea stingerea, dormeam împreună, ţinându-ne în braţe. Până când m-au externat. Acum aş face orice ca să ajung iarăşi acolo, la ea. Să o simt cum se strânge lângă mine şi cum tremură noaptea şi să o mângâi pe degete şi să se liniştească”. De aceea, cred, pe Marcel îl treceau crizele de nervi la şcoală, când se urca pe bancă, şi cucurigea ca un apucat. Diriginta chema salvarea, îl legau în cămaşa de forţă, iar el se lăsa dus, cu un zâmbet larg pe buze.
Dar, în timp ce jucam avioane pe hârtie, şi îl urmăream pe Moarţi cum desenează cu migală pătrăţelele, destul de previzibil după aşezarea în pagină, mi-am dat seama cât de puţin adevăr era în ceea ce spuneau copiii de la bloc despre el. Cu coada ochiului vedeam găina, care creştea cuminte pe balcon, fără să fie abuzată, ci îngrijită cu mare drag pentru că făcea ouă mari, brune şi pentru că era singura sursă de hrană a familiei. Iar bietul Marcelino Colombino, cum am ajuns să-l strig, nu făcea decât să hrănească toţi cânii vagabonzi din cartier, atunci când, din când în când, reuşea să fure bucăţele din papara maică-sii, pe care o pitea în ghiozdanul de şcoală, făcut tot de ea dintr-o geantă verde, în care fusese cândva o mască de gaze. “Bobby”, îmi zicea, pentru că numai el ştia de numele ăsta al meu, “ăia îmi arătau tot felul de fotografii, ca nişte pete de cerneală şi-mi tot cereau să le spun primul cuvânt care îmi vine în minte. De fiecare dată le-am spus tot pizdă. Pizdă, pizdă, pizdă! Dacă mă întrebau de ce zic acelaşi cuvânt, le explicam că e cel mai vechi cuvânt dacic. Direct între brânză, barză şi viezure e pizdă. Cum poţi să-ţi dai seama? După miros! Apoi m-au pus să desenez o imagine cu mine, cu mama şi cu tata. Pe mama am desenat-o stând în patru labe, ţinându-se cu mâinile de calorifer, şi pe tata în spatele ei, sprijinit cu burta pe fesele ei mari. Şi pe mine m-am desenat, stând în tocul uşii, privindu-i şi masturbându-mă în timp ce ei se acuplau. Aşa că mi-au prelungit şederea la periculoşi, iar nopţile, singurele nopţi când puteam dormi, numai după stingere, imediat ce Lora venea şi se strecura lângă mine, deveneau calme şi calde. Atunci am fost fericit!”. “Distrus!”, strigam eu, lovindu-i capul avionului, undeva pe la “J5″ şi privindu-l cu drag pe Marcelino. La scurt timp Marcel s-a aruncat de pe blocul cu zece etaje şi o pisică neagră a venit şi i-a mâncat creierul.
Interludiu de basm: Enervanta Albă ca zăpada
Finule, vreau o poveste despre un copil orfan. Păi toate sunt despre copii orfani! Atunci una despre un orfan care nu e ca ceilalţi orfani. Un orfan enervant!
Albă ca zăpada era o tipă enervantă. Nu e de mirare că mama ei vitregă nu o putea suporta. Era o adolescentă închipuită, înfumurată, preocupată de pitici şi de propriul ei aspect. Toată ziua stătea şi se privea pe sine în fântână. “Are pitici pe creier”, spunea maică-sa vitregă, o femeie de treabă, care lucra îngrijitoare, adică femeie de serviciu, la fabrica de antibiotice din oraş. Tatăl fetei, puţin cam autoritar şi absent din educaţia tinerei, o lăsase în seama acestei tovarăşe de nădejde, care avusese o experienţă nefericită într-o căsătorie anterioară, cu un tovarăş de joasă speţă, alcoolic şi neadaptat cerinţelor societăţii socialiste, avansată spre comunism, care a şi ajuns transfug în Occident, în prezent sculer-matriţer la fabrica Volkswagen din Refege.
Tovarăşa mamă vitregă nu o suporta Albă ca zăpada şi pentru că fata, după ce devenise adolescentă şi îşi descoperise sexualitatea, invita tot felul de prinţi pe la ea pe acasă, ca să se uite, vezi Doamne, împreună în oglinda maică-sii. Ceea ce pe femeie o enerva destul de tare, deoarece, în urma vizitelor diverşilor prinţi şi prinţişori, rămâneau urme de degete pe oglindă, iar mama trebuia să frece mereu sticla, ca să devină imaculată, fiind o perfecţionistă a curăţeniei. Aşa îi plăcea ei, să aibă o oglindă mereu curată în dormitor, să nu se vadă tot felul de labe pe luciul unde se vedea pe sine şi pe soţul ei în plină activitate erotică. Dar Albă ca zăpada, care ducea o viaţă destul de promiscuă, explorând intens nou descoperita ei sexualitate, la un moment dat se zvonea chiar că ar fi trăit împreună cu şapte pitici, în al căror pat dormea – imaginaţi-vă, în fiecare seară, pe rând, în patul altui pitic – nu dădea doi bani pe educaţia mamei vitrege şi nici pe curăţenia specifică unităţilor socialiste de prelucrare a produselor farmaceutice. Albă ca zăpada ar fi putut să doarmă şi în patul ei, dar nu voia. Pur şi simplu voia să îşi exploreze sexualitatea. Şi să îi exploateze, cât se putea, pe pitici. Dar, pentru că şi piticii o exploatau pe ea, toată lumea era mulţumită. Doar mama vitregă era nemulţumită. Poate că era puţin invidioasă, dar susţinea că Albă ca Zăpada era nesimţită, pentru că, deşi putea să doarmă în patul ei, prefera să se lăfăie pe toate cele şapte paturi ale celor şapte pitici. “Şi ăştia, săracii”, zicea maică-sa, “dorm pe unde apucă. Pe jos, prin oale, prin cada de baie. Dacă tot trăieşti cu şapte pitici, care se pricep să facă tot felul de lucruri prin casă, unul e meşter, altul e bun la cioplit, altul la dat cu ciocanul, atunci măcar să-ţi facă şi ţie un pat, separat, ce mama mă-sii!”, adăuga, nesatisfăcută, mama fetei.

Monday, March 19, 2012

Sunt citit, deci exist!


Profesorul Ștefan Stănciugelu a avut bunăvoința de a scrie despre cartea mea. E ne-ortodox să ne promovăm în halul ăsta, dar cum totul e acceptabil în publicitate.

Recenzie manipulatorie la Cartea Dracului despre Alegerile naibii. Fals tratat despre metehnele imaginarului politic autohton! (2007)
Ștefan Stănciugelu

Port cu mine recenzia de față de vreo trei ani și mai bine. Fuse nescrisă, era doar în capul meu, un fel de magmă a Începuturilor, nediferențiată, fără chip și fără forme anume. O scriu acum dintr-o suflare, și o fac din mai multe motive. Cel mai important dintre acestea este că stă să se facă mai bine de un mandat de când Cartea fu scrisă. Și, când folosesc perfectul ăsta simplu ostentativ, vreau, cred, să imprim recenziei inclusiv invidia oltenească, lipsită de pripirea obișnuielnică, de astă dată, către Ardeleanul, care, în loc să scoată piuneza tacticos de sub fund, se așează și mai dihai pe sutele de piuneze existente pe scaun, ca și când ar avea niște mari fesieri invulnerabili, zicând, apoi, cu ochii întredeschiși, acționând ușor împotriva naturii mușchiul orbicular, dar neputând angaja mușchiul rizorius suficient de mult (expertul de comunicare non-verbală Doru Pop știe că tocmai a produs un rânjet atipic prin mișcările astea musculare): Mă doare în … cot de toate analizele de campanie și de comportament electoral de până acum ! Ia deschideți Cartea la întâmplare, dacă vreți să vedeți o Analiza naibii despre ce trebuie, dar, mai ales, ce nu trebuie să faci în campania electorală!

Asta pare să fie situația în care textul cărții îl construiește pe Autorul Naibii, domnul profesor Doru Pop, de la Universitatea Clujului, bilingvă în codurile de transmitere a cunoașterii, dar, multilaterală în codurile de exprimare a acesteia. Mă gândesc aici la un stil aparte, de o vitalitate ieșită din comun, pagină de pagină, paragraf de paragraf, frază de frază.

Cogito ergo comparo. De fapt, codul de exprimare a cunoașterii este primul lucru care șochează și individualizează cartea lui Doru Pop. Am convingerea că un procent important dintre analiștii situației tratează cu oarecare suspiciune cartea Alegerile Naibii (2007), din pricina limbajului în care autorul alege să exprime cunoașterea. Neputând anula sau condamna inteligența-istețime a Textului, cred că mulți dintre noi suntem dispuși să o trimitem rapid în categoria « Text Cațavencu » și rămânem, astfel, liniștiți în întâmplătoare exerciții de autoadmirație generate de raționamentul următor, doar 50% cartezian: Dubito ergo cogito/ Cogito ergo…comparo. Pentru că noi facem analize științifice, nu-i așa? Cartea e mișto, autorul e deștept, dar, nu e știință ce face el: Dormi liniștit. Autosugestia veghează pentru tine!
Știința – fundal de text. Codul lingvistic pe care îl alege Autorul este înșelător pentru unii dintre cititori. Un astfel de cod pare să ascundă caracterul științific al cunoașterii transmise. Ascultați, numai, deschid cartea la întâmplare, pagina 98, al treilea paragraf, mijlocul frazei a doua din acesta:
“(...) (Ea, strategia Me-to-You, presupune – n.ns. ) personalizarea mesajului și este denumită în campaniile de marketing “perspectiva misionarului”. Conceptul de vânzare directă (direct sales) – care este utilizat de multe ori și de organizațiile prozelitiste (cum sunt Martorii lui Iehova) – a devenit procedeul favorit al politicienilor români.
(...) Aceeși dorință acută de a invada spațiul public i-a făcut pe candidații URR să pornească într-un tur al Aradului, unde timp de trei ore s-au dat cu tramvaiul, oprindu-se în fiecare stație și solicitându-șe cetățenilor să-i însoțească în această perindare urbană/ Prozeitismul cu oric epreț și o agresivitate unoeri nejustificată sunt tacticile multor partide autohtone, aflate în căutarea unui public absent. Compensând lipsa lipsa unor structuri institutționale autentice – ultimul bastion al politicii tradiționale – aceste partide și reprezentanții or recurg la stratageme extrase din competiția între produse” (am sărit peste un paragraf și l-am redat pe al treilea din secvența selectată).

Textul luat la întâmplare ne transmite următoarele informații despre comportamentul electoral în România anului 2004 și, cu mare probabilitate, în alegerile din 2008 (cartea e scrisă în 2007, sau, acesta este, oricum, anul apariției):
Partidele politice românești sunt într-o mare lipsă de inspirație în ceea ce privește comportamentul de campanie,
Strategii noi ai alegerilor au făcut din comportamentul politic un comportament comercial, de multe ori cam de proastă inspirație,
Aceștia au încurcat strategia de marketing politic cu strategia de marketing electoral,
Partidele politice românești se comporta în marketingul electoral ca organizații religioase de prozelitism (“Martorii Partidului”,
Mesajele politice transmise în campanie devin din ce în ce mai personalizate,
Partidele românești au căzut în plasa unui prozelitism agresiv nejustificat,
Partidele românești fac strategii de campanie electorală copiind strategii extrase din competițai pentru produse,
Adica și partidele românești, și strategii lor sunt cam....(completați Dumneavoastră, vă rugăm fraza, care nu se află în text, dar, care respiră în tot atâtea rânduri dintre rândurile textului).

Vreau să spun că textul ales la întîmplare seamănă cu orice alt text ales la întâmplare. Stați să mai aleg unul, deschid cartea și vă spun pagina la care să mergeți și să verificați singuri/e: 145, primul paragraf despre sudoarea frunții lui Năstase.
Mai deschid o dată: pagian 162, paragraful 3, despre o firmă care împarte electoratul între deștepți și proști, în ghilimele, evident.
Mai vreți în că o tragere la sorți? Uitați, în sens invers deschidem: pagina 19, Amețiți de la stânga la dreapta, text scris plecând de la o carte celebră despre stânga și dreapta.
Mă opresc aici pentru că se întâmplă aceeași întâmplare: texte scurte, condensate, filtrate prin cunoașterea teoretică și aplicată, convertite apoi într-un stil de permanentă ridiculizare a imposturii și lipsei de inspirație, cu un stil alert-spontan-dat dracului, care exprimă constante și variabile în comportamentul politic românesc de campanie și în analiza acestui comportament.
Cartea Autorului și cartea mea. Pentru că, de fapt, cartea lui Doru Pop, Alegerile Naibii. Fals tratat despre metehnele imaginarului politic autohton, Indigo, Cluj, 2007 tocmai asta este: o Carte. Fiecare dintre cele 7 capitole reprezintă câte un dosar de campanie pentru cine vrea să învețe ce trebuie făcut și ce nu trebuie făcut în campanie. Adică, citită cu lentile științifice, Cartea oferă reguli de comportament de campanie. Partea cea mai isteață din Carte este că, dacă listezi observațiile fiecărui text scurt centrat pe câte o problemă de marketing electoral, inclusiv din critica și ridiculizarea unor metehne românești de campanie, poți scoate recomandări pentru Candidatul tău. Mă gândesc, totuși, că, dacă vrei să le aplici, nu ar strica să întrebi și Autorul. Autorul Cărții, evident, și de aici reiese clar că îi fac și campanie directă pentru alegerile care urmează autorului Doru Pop, într-un fel și într-un registru care nu este prins în cartea recenzată, dar, care poate fi identificat în cartea Logica manipulării. 33 de Tehnici de manipulare politică românească, Ch. Beck, București, 2010.
Desigur, dacă aș fi în locul Dumneavoastră, l-aș întreba pe profesorul Doru Pop dacă ne aflăm aici în prezența unui act de manipulare la care se dedă, cumva, autorul recenziei la cartea Domniei sale. Pentru că, dacă m-ați întreba pe mine, aș spune că nu ne aflăm într-o astfel de stare și situație oribilă de manipulare a așteptărilor și curiozității noastre, deoarece autorul recenziei își face transparentă dorința și intenția de a publicita și propria carte, în recenzia de promovare pre-electorală la Cartea lui Doru Pop -o carte dată dracului despre Alegerile Naibii. Fals tratat despre metehnele imaginarului politic autohton, Indigo, Cluj, 2007, care se folosește de Intâmplarea unor alegeri romanesti din 2004, pentru a lumina Necesitatea unui comportament și a unei metodologii de analiză științifică, ascunsă comercial-științific sub Stil.
Dacă m-ați întreba pe mine, eu aș citi întâi cartea Alegerile Naibii, cu pixul și hârtia pregătite, sfidând Stilul care te îndeamnă să o citești de plăcere.
Recomandare de lectura: pentru a nu fi obligat să o mai citești o dată, pregătește de la prima lectură instrumentele de scris, caci poti să convertești cartea direct, în Manual de campanie electorală.